mariafloricica's Weblog

fais que dois

Archive for the ‘Personal in spatiul public’ Category

good will

with 2 comments

– Uite, uite asa, ma apuci de glezna piciorului stang si tragi usor pana cand imi ajunge degetul cel mare in gura. Ai inteles?

Pinguinul se scarpina cu o aripioara pe crestet si clipi des.

– Am inteles…

– Pai hai, ce mai astepti? Ma ajuti ori ba?

– Te ajut, doar ca… doar ca…

– Doar ca ce? se stropsi piticul. Doar ca ce?

– Nimic. Nimic. Nu stiu… Pinguinul facu cativa pasi mici, trase de picior…

– Auuuuu!

Pinguinul sari ca ars inapoi, nauc cu aceiasi ochi clipind si mai des

– Ce-ai? De ce te-ai oprit? urla piticul

– Pai…nu te doare?

– Nu ma doare? Nu ma doare? Ei si ce e treaba ta daca ma doare? Uite ce e! Ma impachetezi sau nu? Daca nu poti…

– Nu, nu, pot, uite, pot! Pinguinul se repezi asupra piticului, trase de picior si ii baga cu multa dibacie degetul cel mare in gura.

– Wraghala, wraghalashh! se zbatea piticul in timp ce facea semne disperate spre piciorul drept. Pinguinul, acum ceva mai convins, lua piciorul drept si facu acelasi lucru ca mai inainte. Pentru ca gura piticului nu mai avea insa loc de inca un deget mare, ii atarna glezna de urechea stanga.

– Uite, vezi ca pot. Ti-am zis, suntem prieteni, pot tot ce vrei tu sa pot. Uite, acum ce ziceai, maini! Bine maini, dar nu te mai zbate asa ca nu pot sa fac nimic. Nu stiu ce vrei sa-mi zici, hai, da mana incoa, nu mai fi copil! Uite vezi, ti le innod aci, deasupra capului, fix cum ai zis, of nu mai tipa, ai zis sa nu ma opresc, sincer acum iti spun, nu credeam ca o sa-mi fie asa simplu, uite, gata, inca un nod si gata, tu ai zis ca la maini ne trebuie nod dublu, sa fii pachet perfect, auzi…hai, nu plange, cat de tare poate sa te doara, doar tu ai zis ca esti pitic…

Written by mariafloricica

Iulie 29, 2010 at 7:22 am

As dublu as you can see

leave a comment »

Ieri in autobuz un prieten mi-a zis ca toti oamenii sunt nebuni. „Bai, si cu cat accepti asta mai repede, cu atat totul e mai ok.”

Acum inteleg.

Dar e riscant. Adica nebuniile trebuie sa fie si ele diferite. Nebunii de acelasi fel sa stea laolalta, doar nu vrem sa incrucisam niste elemente atat de periculoase, cine stie ce mutatii ar putea sa apara, si dupa… ce dracu ne facem?

Asa ca pasul unu: esti nebun – asta e simplu, oricum ai stiut intotdeauna asta, in interiorul tau (si in exterior dar uateva). Ba mai mult, iti divinizezi nebunia. E normal. Asa ca acceptarea nu ar trebui sa fie o problema cu toate ca problema nu e pe jumatate rezolvata. Aici, in lumea reala, nu mai functioneaza aceleasi principii. De fapt, o sa afli mai incolo ca normalitatea este o utopie, o nebunie a nebunilor. Pentru ca nebunii sunt creativi. Nu toti. Ma rog, divaghez…

Pasul doi, ar trebui sa te incadrezi. Nebunia ta e de un anumit fel. E ca si cum esti in clasa a12-a si vrei sa dai la facultate dar habar nu ai ce dracu ti-ar placea sa faci zi de zi in urmatorii 40 de ani. Asa si cu incadrarea asta. Gandeste-te ce fel de nebun esti pentru ca repet, exista niste scheme – cel putin teoretice – care te-ar putea avantaja. Daca esti nebun de ferma nu ai ce cauta in sex shop. Nu te paranoiza, dar s-ar putea sa nu faci fata. Pe termen lung.

Pasul trei. Ai aflat ce fel de nebun esti. Trebuie sa ai curaj aici. Chiar daca suna a reteta normala (prin urmare utopica), chiar si nebun fiind daca vrei sa-ti mearga bine trebuie sa fii sincer. Nu cu ceilalti nebuni, da-i dracu pe ceilalti, oricum sunt nebuni. Pasul trei iti permite sa o arzi schizofrenic corporatist manager. Convoaca o intalnire cu toata lumea si prezinta situatia.

Pasul patru. Cum sa fiu un nebun fericit? Pai, daca ai ajuns aici cred ca ti-ai dat deja seama ca fericirea e un concept prea real pentru a fi valabil. Nu, nu e asa simplu. Se poate sa faci parte din categoria nebunilor care sunt fericiti cand violeaza pisici, de ce ai vrea o canapea ikea, o sotie frumoasa si trei copii perfecti? Reclamele la wiskas vor fi un chin, ce te faci? Nu zic ca e usor, si prea multe ti se cer si cu acceptarea asta, dar nu zice nimeni ca e ceva normal. Ba din contra, e o nebunie, dar n-ar trebui sa traiesti si tu cum se cuvine?

Asa ca ai acceptat senin, tu ceilalti subalterni, ca iti place sa violezi pisici. E ok pana aici dar ce te faci cu lumea de nebuni care tot lume ramane. Adica te vor considera nebun daca vei incepe asa, sa violezi pisici pe strada, poate te vor inchide intr-o celula fara pisici sau poate iti vor da o canapea ikea, o sotie si trei copii. Nasol.

Nu te descuraja. Atata timp cat lumea in care traiesti e o lume a nebunilor care au inventat o normalitate pe care aparent o respecta, totul este posibil. Tu esti posibil. Fericirea ta este posibila. Fuckingshit, totul este posibil. Nu stiu, nu sunt un nebun violator de pisici, sunt un nebun fantastic deci nu m-am gandit niciodata cum sa o ard in normalitate violand pisici ci doar cum sa fantazez.

Dar am vazut nebuni fericiti si mai anormali in fericirea lor decat nebunul violator de pisici, d’aia iti zic tie, violatorule de pisici imaginar sau nu, ca fericirea este la fel de tangibila ca aerul si la fel de egala ca si drepturile nebunului in fata lui insusi.

Disproportionata.

Written by mariafloricica

Octombrie 28, 2009 at 4:35 pm

Apocalipsa dupa Pacala

Se facea ca… nu. Nu vreau sa incep asa. Se facea ce se facea dar cert este ca la un moment dat facutul a incetat si a inceput sa se desfaca. Felul cel mai trist e felul in care trecutul iti fura viitorul.

Intr-o zi Pacala s-a trezit dis-de-dimineata si a vrut sa devina om normal. Din nefericire normalitatea nu i s-a parut autorului colectiv o idee foarte stralucita (sales strategy a spus el) astfel incat personajul nostru, destul de trist si cenzurat, s-a culcat la loc.

Pacala va ramane mereu Pacala pentru ca chiar si el a ajuns la concluzia ca lucrurile trebuie duse pana la capat intr-o maniera cat mai simpla. Simplitatea, in fond, nu cere decat un cadru larg in care sa se desfasoare si o perceptie indeajuns de ingusta incat sa se poata inghesui in voie dar cu o aparenta nevoie.

Revenind la Pacala stiti foarte bine ce s-a intamplat pentru ca ajuns un fel de erou popular. Nu este nici pe departe singurul care habar nu are de ce, cum si in ce fel – stiu ca vi se pare sclipitor sometimes dar credeti-ma pe cuvant ca stralucirea poate veni foarte bine si din fundurile iadului – …

Oricum, ca si concluzie, Pacala a fost om bun, e om bun si va ramane vesnic om bun intru linistea tuturor celor care il iubesc realmente si il considera un model demn de urmat. Poate ca sinele lui Pacala e destul de confuz, numai ca perceptia multimii spune altceva, si anume ca Pacala rade cu sinele sau cu tot, zi di zi ora de ora minut de minut si clipa de clipa. Si multimea nu poate fi contrazisa indiferent de ce multime vorbim. Multime de oameni, multime de fire de iarba, multime de idei, multime de traume, multime de caini infometati sau multime de diamante false si nessuri verzi, multime de mucuri de tigara, multime de flori si dale de piatra, multime de amintiri si mesaje care inca nu pot fi sterse, multime de prostii si aparente, multime de haine pe fotoliu meu si de fire de par in perie, multime de cuvinte idioate si prezervative cu arome exotice sau carti necitite pe noptiera si nu numai.

Pacala e ceea ce a trebuit sa fie pentru ca repetivitatea e confortabila, dar si mai confortabila este frica.

Hm. Cum dracu am ajuns sa scriu tampenia asta?

Written by mariafloricica

Aprilie 22, 2009 at 11:45 pm

Deceurile

leave a comment »

Mi se mai intampla uneori sa ma loveasca asa ca dintr-un senin fulgerator o stare proasta dar extrem de prompta, ce ma zgaltaie ca curentul electric neplatit, razbunator si rece. E starea deceurilor, a intrebarilor idioate fara raspunsuri linistitoare, a infinitului frustrant, o stare epuizanta de rau din ce in ce mai rau pe care nu il pot opri in niciun fel, poate doar daca sar sigurantele dar nici asta nu depinde de mine.

Ma vad din exterior si m-am saturat sa ma tot vad, iar am sarit din cerc, ah de ce iarasi ai sarit din cerc?! Iar deceul cu pricina, mereu acelasi dece altoit alor si altor cuvinte… De ce de ce? De ce nu cum si unde, sau de cand, si de unde, sau in ce fel si cu ce consecinte? Deceul e dublu, deceul e inutil, de parca m-ar interesa motivul. Nu ma intereseaza jur decat sa se opreasca odata curentul si zgaltaitura asta care ma ameteste total pana la nevroza, sa sara dracu siguranta aia odata, sa o aud cum ticaie nervos pentru o ultima data inainte de linistea mormantala in care sa-mi pot aduna privirea de pe aceste un milion de cadre rasfirate, sa pot sa rasuflu plina de mine in mine si intreaga, fara spatii goale in propozitia mea, fara puncte puncte in gandire, fara amanari si raspunsuri incerte, fara ganduri aiurea si aiurea in ganduri.

Ah, sa sara siguranta!

Written by mariafloricica

Aprilie 13, 2009 at 3:39 pm

Dumnezeu este sofer de autobuz

leave a comment »

Biroul meu se afla la doua statii scurte de casa mea. Desigur, daca n-as fi mereu in intarziere, as putea merge pe jos circa 10 minute. Pentru ca una dintre insusirile mele principale este monumentala lene, prefer sa ma urc la Cismigiu in uatevaaa autobuz care opreste la Rosetti (adica toate).

Azi de dimineata, am dat sa traversez Elisabeta fix cand semaforul pentru pietoni s-a pus pe rosu. Superstitioasa prosteste fiind, de fel, interpretez negativ semnul (si intradevar am avut o zi proasta), dar ambitia ma face sa traversez totusi cateva momente mai tarziu, cand, ca prin minune, bulevardul vitezomanilor se goleste brusc si total inexplicabil.

Acum, trebuie sa va povestesc cate ceva despre statia de autobuz de la Gradina Cismigiu, care are in opinia mea niste caracteristici crepusculare. Cate ceva: La Cismigiu ori se bulucesc 100 de autobuze odata, ori sanchi RATB.

yoyoBun. Norocul meu face ca in statie sa se afle un 91, Dumnezeu sa-l binecuvanteze pe Dumnezeul lui de sofer dastept, caci am o mare vulnerabilitate pentru autobuzele goale. Se pune rosu pentru masini, 91 se opreste, eu ajung la usi, usile inchise. Ma duc la sofer, ii fac semn rugator. Soferul sta tolanit pe scaunul lui mare si inalt, tapitat cu cateva blanuri cenusii. Are barba nerasa, breton cu suvite unsuroase si cearcane gri petrol sub ochi. Isi tine o mana pe volanul rotund si mare in timp ce cu cealalta, fara sa scoata un cuvant, imi face un semn discret de negatie. Gestul lui dureaza mult mai mult decat privirea pe care mi-o acorda, asa, in treacat. O asemenea incarcatura emotional-dictatoriala ma lasa perplexa. Nici la portile raiului n-as putea sa fiu mai convinsa… ca nu am ce cauta, ca nu merit un amarat de loc… in acel autobuz.

Ceea ce imi aminteste, din negurile vremii extractand, o secventa petrecuta in urma cu ceva ani tot prin Bucuresti. De data asta era vara, vara cu 50 de grade, vara cu aer fierbinte si statut, vara in care eu locuiam undeva printr-o garsoniera in Baicului. Nu ma simteam foarte bine, cu toate ca-mi place caldura, aerul fierbinte si transpiratia in valuri lichide…sau nu. M-am urcat in 85 cand, total din senin, mi s-a facut rau. Un rau din ala de statistica proteveniana cu cati tineri au lesinat azi in capitala. Autobuzul sedea nestingherit la un stop luuung de vreo 6, 7 minute. In fata, coloana. Ma duc la sofer, clatinandu-ma pe picioare. Incerc sa ma sprijin de bare, mainile imi aluneca din cauza celor „n” straturi de transpiratie adunate pe vopseaua galbena. Ajung la geam, bat, ma scuzati – zic cu voce stinsa – , va rog, lasati-ma sa ies, imi este foarte rau. Soferul, ca si acum, si atunci, imi arunca asa, un sfert de privire, dupa care impasibil: Nu se poate, nu vedeti ce scrie?! Nu coborati la stop.

Desigur am coborat dupa ce am facut revolutie in autobuz. Toate babele si mosii troleului 85 au fost cu mine. L-am invins pe Dumnezeu si am reusit sa lesin pe trotuar.

Lui Dumnezeu, pentru ca stim deja, he is one of us, – sau oricum, daca acceptam faptul ca el ne-a facut dupa chipul si asemanarea lui, de ce sa nu acceptam si faptul ca noi l-am facut dupa chipul si asemanarea noastra? – lui Dumnezeu, dupa cum ziceam, ii place si sa se joace yoyo.

Desigur, nu la modul simplist si pueril, cu o minge agatata de-un elastic, ci asa, mai adaptat lumii si relatiilor interumane actuale. Dumnezeu, care stiu ca ati ghicit, este „a state of mind”, un rol accesibil doar unui IQ mediu, mic spre mediu sau mic, are inclinatii total incoerente si zic io, uneori si inconstiente, de a alterna recele cu cald, in speranta sau fara speranta, de fapt zic eu pro profit, un profit pe care eu nu-l inteleg foarte bine – sunt sigura ca nici Dumnezeu – dar cred ca Orwell a avut dreptate in legatura cu puterea aia. Ceea ce ma face sa cred, inca o data, ca daca as avea un oarecare buton rosu, as apasa pe el in ideea ca prea multi Dumnezei identici strica.

Dar despre asta, altadata.

Written by mariafloricica

Februarie 3, 2009 at 2:20 pm

Pending

leave a comment »

De cand ma stiu am preview-uri  cu realitati viitoare care se dovedesc a fi necorespunzatoare. Sperand la ele, ajung in puncte in care doar contextul din afara mea poate fi, la o adica, considerat similar.

In acele momente imi amintesc de momentul trecut al flashului si ii regret aura de optimism. Capatul drumului, chiar si fara a constientiza drumul in sine, este, de multe ori, sub asteptari. Mai ales atunci cand asteptarile nu sunt construite ci doar vizualizate fara o intentie constientizata. De fapt, pentru o paralela explicativa, sa comparam momentul in care fotografiezi o imagine (cu aparatura organica din dotare, recte ochiu’) cu mometul aducerii aminte. Eu de exemplu, printe multe alte astfel de imagini, retin indeosebi una cu bunica mea, iarna, pe strada. Imaginea este acum invaluita de multa duiosie cu toate ca rational imi amintesc perfect ca imi era frig, vroiam sa ajung cat mai repede cu ea acasa si n-aveam niciun chef sa fac niciun fel de fotografii.

Exact cum in realitate ajungand intr-un anumit context, previzualizat la un random moment din trecut (dar nu neaparat dorit), nu am niciun chef sa mai traiesc realitatea cu pricina cu toate ca preview-ul fusese destul de atragator… asa, ca preview.

Sunt obosita. Fizic. Focalizez aiurea.

Written by mariafloricica

Ianuarie 30, 2009 at 6:10 pm

Am fost odata ca de fiecare data

leave a comment »

theoldstory

… in Cismigiu,

unde am repere.

Sute.

Fix aici am asteptat, acolo am ras, dincolo mi-a fost sila, pe movila m-am ametit, la margine ne-am suit in copac, in parcul pentru pusti am crezut, pe banci am fotografiat un copil, pe pod am facut baloane, pe terasa am plans, pe cealalta terasa am intrat la facultate, pe a treia terasa a murit cineva, pe aleea de langa lac am tras un biletel, la vata de zahar ars am cunoscut un prieten, de pe bordura alba a cazut Luna in apa, in gradina suspendata e o statuie alba pe care… si pe acest pod, ieri, acest om a stat mai mult de 10 minute in aceeasi pozitie, cu fata la mine.

Written by mariafloricica

Decembrie 3, 2008 at 2:59 pm