mariafloricica’s Weblog

Pentru weekendul asta pe Valea Prahovei cam totul rezervat.  Zapada din poze si calendare daca vreti. La Predeal merg tunurile doar pe ultima portiune de partie. In Poiana a mai nins putin, dar putin. Baza nicaieri. Adica in viraje dai de iarba, pamant sau pietre. In Sinaia senin si frig, sus la 2000 ceata si vant. Zapada a fost spulberata asa ca…

Nicaieri cartele cu punctye. Le baga cica de la 1 decembrie atat in Poaina cat si la Predeal sau Sinaia. Prognoza – senin, frig si vant pana luni, marti.

Pacat.

In clasa I cand am reusit “performanta” -paranteza, asta-i ca aia alergi singur si iesi pe locul doi, inchid paranteza- sa iau premiul -DA!!! – al II-lea (in conditiile in care din 27 de elevi, 21 au luat premiul I), am primit flori si carti. Printre carti se afla si un volum subtire, cu coperta neagra. “Micul Lord” era un copil trist si brunet, imbracat in catifea si cu o palarie cu pana (?) pe cap. Era pe prima coperta. N-am citit cartea mult timp… apoi pentru ca in clasa a II-a am primit fix acelasi volum, tot la premiul al II-lea (de data asta doar trei copii luasera premiul I) am citit-o. Si recitit-o pentru ca eram constiincioasa

Mi-a placut ecranizarea. Filmul de azi.

– Tata de ce nu esti si tu un conte? Ma nasteam si eu o lady in vremurile alea, faceam echitatie prin paduri, ma imbracam in rochii cu cercuri, eram o printesa… sigur nu esti vreun conte?
– Nu sunt conte pentru ca sunt duce. Duce-m-as…

Bine asa.

Daca am fi intr-o padure, cu copaci inalti ale caror trunchiuri sa se proiecteze drept pe covorul de frunze moarte, iar trupurile noastre cu umbre vagi si contururi neclare ar face singura nota discordanta in acel peisaj de poveste.
Daca am alerga stiind ca sub orice pas o mina antipersonal ar putea sa detoneze si deturneze un prezent incert si un viitor alb.

Ti-as sopti, cu voce inceata, dar grabita, sacadat, accentuand fiecare silaba, sperand ca intregul mesaj sa ajunga la tine la fel de important, capital, cum l-am gandit eu:

“E o poveste. Traieste-o cel putin la fel de intens ca si in imaginatia ta. Nu e o refulare. E o poveste. Cand refulezi poti crea ceva frumos, dar acel frumos vine ca rezultat al imaginatiei si lipsei de curaj. Traieste-ma. Traieste-te. Incepand de acum. Aici. Acum. Aici. Acum. Aici. Acum.”

Mi-ar fi placut sa spun ca orasul meu natal nu a devenit patria cocalarilor.

Am petrecut trei zile in perla Bucegilor printre borduri sparte, jeepuri aurite (pe bune), terase afumate si pitzipoance stilate. Asta ultima e cu *ma rog.

Vineri si sambata, furnicar. De la Primarie pana la Parc, asa cum generatii trecute au lasat obiceiul, pustii, pustoaicele si turistocopitecii bateau bulevardul. Dus intors si iarasi dus si iarasi intors. Cand se plictiseau de DN1 ancorau pe la vreo terasa de pe centru. La apusul soarelui ieseau decolteurile. Nu conta ca erau vreo 10 grade afara. Fustitele scurte, tocurile inalte si bluzitele dantelate erau tinuta obligatorie. Dus intors, dus intors. Au mai aparut si pokemonii emoisti – adica preadolescentii bruneti cu suvite mov – dar asta e o alta poveste pe care nu o voi povesti niciodata.

In rest muzica proasta, tarabe pe trotuarele sparte, preturi astronomice, masini multe si urate (apropos, oamenii bogati nu mai au pic de bun gust?!), sinaieni plictisiti si scarbiti, ursi atropizati si cam atat.

Asteptam iarna cu paltonarii de pe partii, saniarii ucigasi si pe Sarbu cu noile tarife pentru transportul prin cablu. De gondola nu mai vorbim.

* stilate pe drecu…

Sa spunem padurea. Sau urcatul in copaci. Padurea iar. Culesul de fragute. Un caine. Care sa fie al tau. O drumetie care sa te suprasolicite. Sa iti depasesti punctul limita, iar apoi sa simti ca poti urca oricat. Sa te trezesti a doua zi dimineata cu picioarele paralizate de o febra musculara care te va mai chinui cel putin trei zile. Sau sa aluneci pe zapada. La inceputul fiecarei ierni, mai timid, mai fara curaj si armonie. Sa redescoperi albul cu fiecare weekend. Vinerea sa fii disperat. Sa ajungi la 8 dimineata la telecabina, sa te razbuni calcand oameni pe cozi, sa infrunti iar pentru prima data Papagalul, Carpul sa ti se para si mai usor, sa incepi sa vrei iar sa faci sarituri de pe stanci, dar sa-ti amintesti de Ane ) Sa culegi fragute. Cum te-a invatat Alec. “De jos in sus Maria, nu calca pe ele!” Sa nu le zdruncini, sa respecti ritualul. Pentru ca exista un ritual. Sa iti amintesti de Haiduc, care te urma pretudinteni prin padurile astea. Care latra la cainii mai mari decat el pentru ca apoi sa se ascunda in spatele piciorului tau. Sa te intalnesti cu ursul. Sa nu-ti fie frica pentru ca te-ai mai intalnit de 100 de ori. Stii ca ursii nu ataca aproape niciodata. “Aproape” inseamna doar daca au un motiv intemeiat. Sa te trezesti dimineata in cantece de bufnita si sa stii ca ala e semnalul lui Unita. Sa fugi din pat in curte si sa incepi sa alegi… jucam fotbal, furam scanduri, aruncam cutitul in pamant sa vedem care il infige drept de mai multe ori, mai construim o cazemata, jucam remi la Retezat, mergem pe munte, jucam fatea, broscuta, mergem sa culegem alune, corcoduse, sau facem rost de bani de piscina…sau poate ne primesc aia pe gratis? Sau esti la mare. Sari de pe epava. Ti-e frica. Mori de frica. Nu poti cobora insa. Nu pe scari. Ti-e frica. Te uiti in jos si stii ca nu esti in stare sa te arunci. Dar toti prietenii tai sunt acolo. Si lor le e frica. Si sari. Sariti toti de mana. Si inca o data. Vedeti linia orizontului cum sare din mare si tasneste catre cer. Pentru ca noi sarim cu ochii deschisi. “Promite-mi ca vei sari cu ochii deschisi, promite-mi ca nu-mi vei da drumul la mana!”

“Sari Maria, sari!” E tot el la baza unui copac. Eu sunt pe o creanga, deasupra, la vreo patru, poate cinci metri. Sau sunt pe balconul meu… sau terasa lui. El a sarit deja. Acum ma convinge. Si sar. Dar doar pentru ca el imi spune ca pot. Stau cu capul rezemat de un trunchi de copac. E totul verde. Verde crud. Miroase a pamant de padure, umed si moale. Si a frunze cazute, si a ferigi, si a ploaie. E liniste. Esti sus. Varfurile schiurilor nu ating zapada. In fata ta e prapastie. Tragi aer in piept si te arunci. Iti vine sa urli de fericire si liberatate. Ridici mainile in sus in timp ce aluneci cu o viteza ce te sperie. Ridici mainile in sus si atingi frunzele. Culegi una si te miri cum exista atatea macrodimensiuni pe doar cativa centimetri patrati de verde fin si translucid. Ridici mainile in sus si canti undeva la un prim Festival al toamnei. Esti in clasa a saptea, ai apa pana la genunchi. Ploua si Iris canta… si alta Iris si-a facut gradinita de flori in spatele casei. Tot in spatele casei Unita viseaza sa-si faca o cazemata intre doi copaci cocotieri.

Noapte buna!

Pinochio. Parca asa se numeau. Erau scurte, rosii, din lemn. Aveau legaturi de plastic si piele. Nu si bete. Le-am primit cadou in februarie, de ziua mea. Implinisem patru ani. Alunecam pe strada.

La cinci ani urcam deja pe Malaxa in lotul de mini-juniori al Clubului de Schi Sinaia. Invatam viraje, plugul, faceam excercitii vara…

Apoi, la sapte ani am intrat cu capul in zid la antrenament. Atunci mi-am pierdut parese vederea. Si dreptul la schi de performanta. Tata n-a mai vrut sa-si lase fata…

La noua ani am plecat in China. Un an mai tarziu m-am intors in Sinaia. Am facut pe susta rost de o pereche de schiuri si am urcat pe Malaxa. M-am dus pana in varful partiei si mi-am dat drumul drept. M-am oprit intr-un copac.

Am facut acelasi lucru inca o iarna.

Apoi Septi (Andrei Mortila, in prezent campion national la snowboard, bravo lui, da io de ce nu?:)) m-a dus pe munte. Am coborat Papagalul. L-am traversat de fapt. Nu stiam cum e cu cantul si nici cu greutatea asa ca am cazut. Septi s-a aruncat. Mi-a salvat viata. Pe bune. Jos erau stanci iar noi eram intr-o prapastie.

Apoi am schiat. Nu m-a invatat nimeni tehnica. Sau au incercat prea multi. Nici schiul nu duce lipsa de maestri. Primeam atatea sfaturi contradictorii incat m-am apucat sa studiez istoria schiului ca sa aflu, ca la fel ca si in cam orice alt domeniu, exista mai multe scoli, cu tehnici, evident, diferite. Dar nu asta conteaza. Unui schior bun ii trebuie curaj, o doza de inconstienta si un minim de cunostinte tehnice. Vorba e veche… dar daca nu ai curaj nu vei putea niciodata sa aplici carul cu legi.

Astept sa vina iarna.

Sau altfel. Cand schiez, cand partia intra in mine, cand vantul imi creeaza culoare, cand schiurile se deprind de zapada, cand simt goluri in stomac si aer rece in plamani, cand aerul ramane acolo pentru ca eu uit sa respir, cand viata mea depinde de o singura miscare a unui singur si uneori cel mai adesea oricarui muschi, cand moartea e alba si viata la fel… pfuuu…

e poezie.

De aceea cum ziceam, schiul nu e un sport.