mariafloricica’s Weblog

Habar nu am ce mi se intampla. Uneori am impresia ca de la un moment incolo m-am parasit. Totul, mult din totul nu-mi apartine. E o indiferenta calduta aici in viata mea, fata de viata mea.

Pai, pentru cei care nu stiu, ideea asta a mea de a pleca din tara a aparut acu vreun an, doi. Ca simpla idee, nimic serios, asa un fel de ce-as mai face-o si p’asta. Problema cu Romania (a mea desigur) a fost ca lucrurile dragi se schimbau forever not for better. Adica ca resedinta un oras urat, oameni frumosi putini, automatisme, joburi de exploatare, nimic in viitor si un prezent destul de instabil ca stare psihica. Nimic de construit pe dinafara, nimic pe dinauntru.

N-as fi avut curajul sa plec daca m-as fi gandit mai mult. Norocul meu a fost ca totul s-a intamplat atat de repede incat mi-am dat seama de ce am facut abia cand am ajuns aici.

Deci, intr-o saptamana am semnat un contract, mi-am facut bagajele, mi-am depus demisia la jobul curent, m-am dus la Sinaia doua zile, aeroport, Atena, Rhodos, Faliraki. O zi pauza de acomodare cica si apoi start joc. Pe 6 mai am inceput sa muncesc asa cum nu ma vedeam niciodata muncind. La inceput a fost greu, incredibil de greu din toate punctele de vedere. Un cu totul alt statut, alte relatii, alte valori, alti oameni si tot asa.

Am avut si ghinionul (eu, mircea si ana) de a nimeri la un nebun (despre Nenad Predic promit sa fac o sectiune speciala) astfel incat din cele 40 de zile in care am lucrat la el pot spune ca in cel putin 30 m-am gandit serios sa omor pe cineva.

Apoi am schimbat jobul si resedinta si o data cu asta intreaga stare de spirit. Ne-am mutat in casa noua, avem o terasa cat China, muncim mult dar radem si mai mult. Cred ca in final insa, cel mai bun lucru din toata experienta asta sunt oamnii. Sute de oameni cu care vorbesc in fiecare zi. Veniti din toata lumea, Europa, Asia sau America.  Nu ai timp sa formezi efectiv relatii. Te vezi o data, poate de doua ori cu ei. Dar diversitatea si deschiderea lor catre conversatii de orice fel (nu ma refer la toti, sunt multi sociopati in lume) merita orice stres.

E o experienta pe care o traiesc cat pot de intens. Nu se strang bani aici, nu se intampla practic nimic definitiv dar fiecare clipa e atat de spectaculoasa incat Romania a ajuns sa mi se para – ca importanta si reper – un punct mic si negru pe harta.

Imi e dor. Dar sunt atat de departe de filmul asta cu job normal, cu trafic de Bucuresti si stil de viata mioritic, sunt atat de fericita ca traiesc ce traiesc – cu bune si rele – incat nu stiu daca as mai avea puterea sa ma intorc in acea monotonie.

E diferit si simti ca traiesti. Pierzi multe, daca tragi linie nu poti spune ca echilibru nu se pastreaza, dar e diferit, e atat de diferit.

Gata. N-am mai dormit la liber de cand am plecat din Romania. Asta e partea cea mai proasta…

Intalnesc in fiecare zi sute de persoane. Greci, rusi, italieni, francezi, germani… Unii frumosi, altii urati, unii zambitori, altii absenti.

Rusii preiau puterea, familia lor e traditionala, femeia isi urmeaza sotul ca o sclava, copiii sunt educati rigid, barbatul canta simfonia vietii iar de pe notele lui sa nu indraznesti sa te misti.

In Germania lucrurile stau tocmai pe dos. Acolo femeia decide, barbatul zambeste si face. Sunt simpatici, deschisi, putin cam pierduti dar open minded.

Britanicii se confrunta cu o criza de nemaivazut si sunt un pic stresati. Frumosi, se casatoresc de tineri si au familii numeroase. Vorbesc cu un accent demential si England este o mandrie.

Italienii, ehe, italienii sunt zgomotosi, vorbesc mult, ma intreaba de unde sunt si nu le spun, au pasiunea in ochi si in vorbe, nu stiu cum de nu obosesc cu atata energie impartita in stanga si in dreapta.

Mai sunt si romani pe aici, cantitate neglijabila. ii confunzi cu rusii, dar spre deosebire de ei, ai nostri o mai rup in engleza. Cu sbasiba nu te pui.

Hai nororc, ma duc sa dorm, maine iar ma trezesc la 5. Noah.