mariafloricica’s Weblog

Am preferat sa nu.

Tariceanu si-a anuntat intentia de a conduce si urmatorul guvern. Nu inteleg partidul asta. PNL-ul. Cum poti sa-ti tragi glontele in cap de fiecare data si, de fiecare data sa supravietuiesti. Sunt convinsa ca vor forma majoritatea alaturi de PSD. Si mi se pare atat de trist incat prefer sa nu comentez.

Vrea sa plece. Ma zbat intre egoismul meu si ceea ce simt pentru ea. Ma apuca in unele momente panica gandindu-ma ca s-ar putea sa nu se mai intoarca. Imi vin o mie de strategii in cap cum sa o pastrez aici. Oricum, dar aici. Apoi imi amintesc de zambetul ei si de luminitele din ochi. E prea buna pentru tara asta. Si zambetul ei ar merge mai bine intr-o lume mai buna. De fiecare data cand ma intreaba imi vine sa-i spun sa ramana. Cuvintele nu ies. Cred ca o iubesc mai mult fericita, decat langa mine. This is new.

Traiesc intr-o lume bizara. Rutina zambetului s-a transformat in blestem. Atat de multe roluri au prafuit amintirea autenticului. Ma intreb daca m-am indragostit de un om real, de un autor sau de un personaj. Apoi imi trece si imi pare ca nu m-am indragostit deloc. Si nu mai simt nimic. Si pentru ca nu mai simt nimic iau povestea de la capat. Doar ca sa mai simt ceva. Sa nu fiu chiar moarta. Dar cred ca incep sa…

Azi-noapte la ora 12.00 am ajuns acasa. Am dat drumul la televizor apasand la intamplare pe telecomanda. l-am vazut si n-am simtit nimic. Pentru prima data. Nimic. Am observat ca a slabit. Sec. I-am observat camasa neagra si ochelarii rotunzi. Sec. Barbatul pe care l-am iubit mai mult de doi ani. Barbatul de care am aflat intr-o zi de noiembrie ca m-a inselat cu 6 femei. Asa…si? Parca totul s-a intamplat intr-o alta viata. As fi vrut sa zambesc. Sa fiu fericita. Nu sunt. Nu-mi pasa.

Astazi s-a implinit un an decat a disparut Elodia.

Astazi a fost prima data cand am stat jos pe un scaun rosu, in statia Universitatii, asteptand metroul.

Atat.

Cand rupi bucati nu inseamna ca partile sau spatiul dintre ele iti apartin in vreun fel. Nu esti primul care se joaca astfel. Probabil nici ultimul.

Nu-ti vine sa crezi.

Nu.

*de acest fel pe acest blog

Daca dati un search google <”Max Seydlitz”, “Noaptea cea mai lunga”> veti gasi cea mai proasta recenzie de carte buna pe care ochii mei au avut privilegiul sa o citeasca. Da… e atat de proasta incat a fost aproape o incantare. Am invatat insa un lucru… recenziile nu au nicio treaba cu romanul. Cel mai adesea.

“Noaptea cea mai lunga” a fost o surpriza pentru mine din doua puncte de vedere:

1 – nu ma asteptam la o asemenea profunzime psihologica… dar am avut parte de ea. Romanul este complet datorita detaliilor “dotate” cu o incarcatura puternica, personajelor – complexe, niciodata complet dezvaluite si atmosferei – incordate si incontinuu suspendate la cativa milimetri deasupra inevitabilului.

2 – pana la momentul citirii acestui roman eram convinsa ca romanii scriu doar pentru pr si autopromovare. In Romania scrisul aduce o aura de intelectualitate, un aer boem si reprezinta o rampa de lansare pentru alte “n” chestii. Ei… cu talentul insa foarte putini au treaba. Cei mai multi scriu prost. Foarte prost. Redundant de prost.

Nu este insa cazul acestui roman. Ceea ce… ne bucura.

Spor la citit. Merita. Se gaseste in librarii.

Inceputul o sa va plictiseasca. Sunt in Sinaia si acum nu mai mult de cateva minute m-am hotarat sa-mi beau cafeaua de ora 19.30 in curte, pe bancuta de pe iarba din spatele casei, acolo unde privirea tatalui meu nu-mi poate descoperi tigara dintre degete. Da. Tata nu accepta ca fiica lui de aproape 24 de ani sa fumeze. Ma voi ascunde probabil si la 30. Dar nu despre asta era vorba…

M-am hotarat sa-mi acompaniez placerea papilelor cu citirea ziarului. Si, pentru ca pe masa din sufrageria parinteasca nu era decat “Ziar de Sinaia”, am zis “what a hell…presa de provincie sa fie”

Acum sa schimbam unghiul. Nu inainte de imi exprima regretul ca situatia este generalizata si nationala.

Doi oameni m-au format…hm. Sa spunem profesional. Sunt un “semi-jurnalist” care stie sa scrie o stire. Si nu mult peste asta. Dar sa scrii o stire e greu. Pare usor, dar nu. E greu. La mine a durat 4 ani de facultate si vreo 3 de presa aplicata.

Primul dintre oamenii pomeniti mai sus este profesorul Horia Moraru. Jurnalism, Universitate. Cel mai bun profesor pe care l-am intalnit. Al doilea este un “cineva” care are putine merite in viata mea. Dar printre aceste “putine” se numara si urletul “Care este stirea ta mah cretinooo (cretino este exagerare) ?!?!?!!?”

Ei. De aceea nu avem presa. Pentru ca urletul acesta nu a ajuns indeajuns de departe. Sau nu la suficiente urechi.

Citesc sau ascult in fiecare zi stiri fara stire. Texte care respecta (sau uneori nici macar nu respecta) un tipar prestabilit. Titlu – lead – bla bla. Dar in proportie de 90% oamenii de la fabrica rateaza stirea. De ce? Pentru ca nu o simt. Pentru ca nu o vad. Pentru ca ei imita, nu creaza. Pentru ca nu au curaj. Pentru ca nu gandesc. Pentru ca… nu fac presa. Ci doar texte. Compuneri. Referate.

Pentru ca inainte de a pune primul deget pe prima tasta nu isi raspund la intrebarea.

“Si acum ma rog, care este stirea mea?”

*Aceasta nu este o stire

Vreau sa plec in Irlanda. in Republica Independenta Irlanda.

Si o sa vreau si maine. Mda.

Plec in Sinaia. La nunta. Si la vise.

Visele se indeplinesc. Cu precadere cosmarurile.

Sa aveti un weekend minunat!

Media te ajuta sa acorzi semnificatii. Orelor, zilelor si saptamanilor tale goale de viata. Astfel, daca te intalnesti cu un fost coleg de gradinita, la intrebarea “Tu ce ai mai facut?” nu te vei simti foarte frustrat de lipsa raspunsului (par example): “Pai, ce dracu’ sa mai fac… m-am casatorit, am facut trei copii minunati, mi-am construit o casa mare intr-o curte de 1000 m2, am o sotie minunata, un job excelent si 10 vacante pe an. Ma simt un om liber si nu am nici o teama.”

Nu. Te vei simti ok pentru ca ai la dispozitie o suita de raspunsuri oferite de altii. De exemplu: “Pai, ce dracu’ sa mai fac… Tu ai vazut ce se intampla in Georgia? Iti zic, ma cam tem de un razboi mondial. Eh… iar inundatiile imi confirma principiul neparticiparii la vot. Ca sa nu mai zic de nenorocitii aia cu jeepurile pe plaja care fac din turisti victime colaterale…”

Destul despre asta. Iar acum…

Un jeep a lovit doi turisti pe plaja din Costinesti… Aci mai multe pentru ca exista si incidente similare.

Pai… cum sa comentam?

Daca ar fi sa facem o analiza psihologica a celor care conduc masini mari sunt convinsa ca, din punct de vedere statistic, vom afla ca frustrarile sexuale ale celor chestionati sunt invers direct proportionale cu dimensiunile jepanului pe care acestia il “poseda”. Da, stiu ca e un cliseu… dar belive it or not, this is the true.

Sa fim seriosi. Tu ai da x zeci de mii de euro pe o magaoaie cat un salon de secol XIX care iti consuma cat un Boeing Blue? O “masina” ale carei costuri de intretinere sunt enorme, dar care este total impotenta in trafic? Ai scoate din buzunar suma asta nesimtita cand nu ai, dar efectiv nu ai cu ce sa umpli respectivul spatiu? Pentru ca tu si corpul tau ocupati doar 15% iar restul e aer cu piele si mocheta pe sosea.

Ei bine. Unii o fac. Chiar daca nu pot depasi nici pe autostrada 120, chiar daca gasesc din an in Paste loc de parcare, chiar daca isi cheltuiesc tot salariu la un plin. De ce? Pentru ca e “un anume sentiment” cand te urci la volanul unui tractor. Esti mai “sus”. Esti “mare”. Esti “puternic”. Celelalte masini “se feresc” de tine. Esti in “siguranta”. Poluezi ca drecu’ dar tu “te cateri” pe munte. Si o mai arzi si ecologist, indragostit de natura. Esti “de temut”. Esti “integrat” – pentru ca ai tractiune integrala, esti full of yourself, pentru ca ai full option, esti potent pentru ca ai 4×4.

Sus, mare, puternic – nu va suna a frustrare?

Hihi. Ce-mi place. Ce-miiii plaaaceeeee.

Pentru ca am fost bolnavioara am ratat momentul zero. N-am ratat insa emisiunea. E adevarat, sunt cam pe de laturi cu subiectul pentru ca incerc sa evit scandalurile prefabricate de an electoral. Dar asta are ceva special. Si-mi place.

Acum am o lista de mess, plina de linkuri pro neagoe. Ceea ce e ok. Relativ desigur, caci relativ e totul. Hai, e mai degraba in trend. Pacat ca (virgula) calutul nu a fost oaie… scuze.

Eu nu-l cunosc pe baiatul asta. Deci postul asta este extrem de tendentios…si trebuie luat ca atare.

E greu de inceput in ceva fara inceput. Nu ma voi adresa aici decat cunoscatorilor, celorlati (cu timp si spatiu de gandire) le recomand sa dea un search : ICR, Neagoe, Antena 3. Sunt convinsa ca vor gasi informatii de background garla, lac, rau, mare si ocean.

Asa. Continuand pentru ca am scapat de inceput, trebuie musai sa imi dau cu parerea.

1 – Aia de la Antena 3 sunt bolnavi. Dar toti stim asta. Si cred ca inainte sa ceri sau sa apari pe sticla, in al lor studio, trebuie sa fii sigur ca vrei asta. Pe principiu, te bagi in troaca… te mananca oligofrenii. Acum, din punct de vedere etic si deontologic sunt prea putine de spus. Merita pastrate inregistrarile pentru a ilustra sudentilor la jurnalism ce inseamna – dezinformare, calomnie, manipulare si altele.

2 – Baiatul ala mic si simpatic si-a furat-o. Si nu ma pot intreba decat cum poti sa ai atat de mult curaj incat sa faci “arta”, “fictiune”, “literatura pornografica” dar sa-ti piara total piuitul cand unul mare si cu mustata urla la tine, in mare, numai tampenii. Pe genul “prietena mea se pisa ketamina” iar eu fac pe mine de frica?! ) Paradoxal. Ok. Exagerez. Dar mai bine statea acasa. Sau se ducea la prietenii Realitatea. Sau nu comenta.

In loc de concluzie. Fratilor intru generatie… nu stiu daca Neagoe e martirul si eroul pe care il cautati. Asa ca vedeti ce transformati…in ce.

Sa ne fie de bine.

P.s.  Mie mi-a placut caluztul roz.

Daca pasarea nu canta?
Nobunaga raspunde ” Ucide-o!”
Hideyoshi raspunde “Fa-o sa vrea sa cante!”
Ieyasu raspunde: “Asteapta!”

*Taiko

Oricat as incerca sa scriu corect imi este absolut imposibil. Credinta cum ca tastele sunt statice este o baliverna. Ele se misca, danseaza, isi fura una alteia locul, joaca fatea-ascunselea si tot asa. Cum pot eu sa scriu corect in conditiile astea?

Ele, tastele, va multumesc pentru intelegere.

Nu nu. Eu stiu cine sunt. Dar intrebarea asta reflecta perfect realitatea. Realitatea tanara. Sau ce o mai fi ramas din ea…

Nu m-au interesant prea mult si nici nu cred ca ma vor interesa vreodata fenomenele emo, hi5, second life… decat sub aspectul lor sociologic.

In ultimele saptamani mi-am acordat insa aproximativ 10 minute pe zi pentru unul sau altul (random) dintre aceste multe siteuri ofertante de identitati virtuale burdusite de adolescenti confuzi.

14, 15, 15, 17 ani. Valeleu.

Suna cumplit sa spun la randul meu despre altii ce-am auzit o tinerete intreaga. De fapt, adolescenta fiind, i-am urat sincer pe toti cei care imi criticau generatia.

Nascutii lui ‘80, generatia de tranzitie, cu un picior in comunism si altul in reforme. In gradinita sau in clasele primare, imediat dupa Revolutia care ne aducea drepturi cineva ne-a interzis sa mai rostim cuvantul “tovaras”. L-am reinventat apoi pentru a inlocui cuvantul “iubit/iubita”. Am reinventat multe. Am urat comunismul, am ars fotografii cu Ceausescu, ne-am ferit de etichete si am privit cu ochi largi de uimire spre Marele Vest. Eram toti saraci, toti aveam prastii, toti vroiam cablu si toti gaseam pe manuale, la inceputul anului scolar, o garoafa rosie. Noi eram cei cu programe scolare confuze, libertati neasumate, jocuri inventate si un calculator visat abia de prin liceu incolo. Generatia de mijloc, destul de nivelata, indeajuns de uniformizata dar totusi cu sclipiri de individualism. Primele discoteci, primele posturi TV, primii straini ciudati si al dracu de turisti, primele haine, primele magazine. Cu parinti neadaptati, conservatori, traditionalisti. Noi, copii creativi, nebuni, rebeli. Si cam tristi.

E ciudat cum exista o atat de mare prapastie intre generatia ‘80 si ‘90. Prapastie care nu se regaseste intre generatia ‘70 si ‘80. Doar cativa ani, si atatea abia acum vizibile schimbari.

Pe hi5 si netlog comentarii “Pupix, lasa-mi si mie niste comm. Pls!” “Tokio Hotel – bravooo” “Emo, fete misto, muzix, djx, lovix, sexix, pupix”

De fapt… nu mai pot sa scriu. Nu stiu de unde sa incep. Nu stiu daca sa rad sau nu cand vad pustani dezbracati pe net si pustoaice in … hm… calduri. Daca reusesc sa trec de aceste aparente mi se face mila. Ce pusti singuri si amarati. Generatia copiilor cu parinti in Spania, generatia liberatii, democratiei, a internetului si multiplelor posibilitati. Emo, funk, junk, sex, drugs, house, best. Prima generatia de dupa Revolutie. Primii copii curati.

Cred ca se putea si mai bine.