mariafloricica’s Weblog

Da, da. Acolo e Romania. In toata splendoarea ei. Dupa o “revolutie” se afla in perioada de “tranzitie”. Viziteaza pasajul Universitatii si te-ai scutit de 20 de ani de istorie autohotona. Lucrarile au fost intrerupte – apropos. De ce? Pentru ca Primaria nu a dat inca aprobarea. Hm. As rade, dar nu pot.

Acesta nu este si nu se vrea un post complet. Hai sa-i zicem preambul. Pentru ca, cum ma intorsei eu din concediu, cum aflai ca inundatia a lovit iarasi Romania. Ceea ce nu m-a mirat, dar m-a enervat cumplit. Nu am citit nimic, am schimbat postul de stiri in momentul in care incepeau vocile sa comenteze de la fata locului si m-am ferit ca drecu de tamaie sa am vreun contact cu acest pseudoeveniment.

De ce? Pentru ca am avut norocul sa iau parte acum trei ani (hmm, cam fix trei ani) la acele “imense” inundatii de la Comanesti. Inutil a spune ca am plecat din Capitala cu genunchii tremurand si cu 70 de apeluri de la mama, care ma implora sa raman dracu acasa ca sa nu ma ia suvoaiele si viitura prin Moldova. Ca un reporter adevarat insa, ce ma credeam si ma simteam, mi-am respectat datoria. Podurile erau daramate, casele involburate iar Comanestiul de pe sticla (si numai de pe sticla), sub ape. Un fel de Atlandita in purul, aprigul si clasicul stil romanesc.  Nu stiu daca va amintiti cam cum sunau jurnalele de stiri acum trei ani pe vremea asta. Romania toata se scufundase. Noi toti eram in doliu. Teroarea, lacrimile, moartea erau pe buzele tuturor.

Si am ajuns la Comanesti. Si m-am scarbit. Pentru ca luate de apa fusesera vreo 10 case… pe care daca nu le lua viitura le lua pamantul oricum la cat erau de darapanate. Si nu Comanestiul era sub ape ci un biet cartier de periferie. Podurile si digurile cazute… m-as fi mirat sa mai tina 365 de zile in conditii bune. Iertare celor care chiar au probleme cu lichidele zilele astea… dar greu as mai putea sa fiu convinsa ca inundatiile din Romania nu au devenit “eveniment sezonier” la fel ca admiterea, criza caminelor, fraudele la bac… etc etc.

Aaaa… iar aia de transmiteau in direct de la fata locului, cu apa pana la genunchi, acu trei ani radeau si se jucau care sa ajunga mai bine si mai in centru, fix in albia raului.

Si nimeni nu vorbeste despre defrisari. Ca deh…

Ehe…am evoluat. Iata termenii cautati in cursul zilei de ieri (in ordine si cu explicatiile de rigoare):

Yesterday

Search

maria floricica wordpress – da,da…aici.

recomandari carti bune de citit – sunt flatata dar nu si cea mai nimerita.

carti bune care nu au aparut – pe asta l-as numi cel putin ambitios.

romania - Granite, vecini, suprafata sau populatie? Sau pur si simplu impresii asa, de viata?

ce-i spui unui barbat care te-a parasit – Iata… cineva care a vrut sa afle acest lucru a ajuns pe blogul meu. poate vor ajunge si altii. Pe aceasta cale dau un potential raspuns. Spune-i “bravo!”

Am incarcat fotografii. Am facut multe. Foarte multe. Nu am timp inca sa incarc nici jumate. Totusi am facut o mica selectie si a iesit ceva.

AICI

As vrea sa scriu mult. Pana nu ma obisnuiesc iar cu tara asta si cu mentalitatea de periferie. Cat inca ma socheaza prostia, nesmitirea… lista e lunga si virgulele multe.

Am devenit intoleranta.

Ca in fiecare dimineata de Bucuresti astazi am coborat iarasi la metrou pentru trei statii – Universitate – Victoriei – Aviatorilor. Mirosul de transpiratie mi-a adus lacrimi in ochi. Scaunele rosii si murdare din subsolul umed erau ocupate iarasi de anonimi cu priviri pierdute. Reclame proaste pe panouri insalubre iti promiteau fericirea eterna in schimul catorva lei. Zambetele nu erau decat vulgare, privirile agresive sau libidinoase, pasii grabiti, vorbele grele.

In spatele meu trei pustani murdari isi laudau betia de Costinesti. La doi pasi mai spre dreapta o fata de vreo saispe ani privea fix catre tunelul negru. Avea o plasa rosie in loc de bluza, rimel 5 kilograme, sandalute verzi fosforescente cu tocuri cat blocurile turn (alea singurele din Sinaia, de langa hotelul International).

N-am nimic cu oamenii astia. Mi se par disperati si atat. N-am nimic cu pustanii care conduc Ferrari. N-am nimic cu multimea de jeepuri care inunda Bucurestiul si il blocheaza zi de zi. In doar o saptamana m-am dezobisnuit sa vad masini scumpe cand saracia lucie urla la fiecare colt de strada. M-am dezobisnuit sa vad ghiuluri, lanturi si push up-uri, vulgaritate si badaranie afisata cu maxima ingamfare. Am avut timp – in atat de putin timp – sa intalnesc oameni obisnuiti fara fite, complexe, lumi paralele, mentalitati prajite etc, etc, etc…

Nu am nimic cu Romania. Tocami de aceea Romania nu ma mai reprezinta. Imi pare rau. Pur si simplu vreau sa raman dezobisnuita.

* orpilati-va pe pitzipoanca.org De inspiratie mioritica. Realitatea romaneasca. Pfuuu

Am o stare proasta. Ce se va prelungi probabil pana in momentul in care ma voi reobisnui cu:

taranii, mizeria, blocurile comuniste, lipsa de timp si spatiu, cuvintele mari si orizonturile mici, aurul portocaliu spanzurat pe cocalari, claxoanele idiotilor, traficul indulgent caracterizat ca fiind infernal, zgarcenia, lacomia, prostia, mizeria, lupta, haosul, betonul, deadlineul, minciuna, lipsa de caracter, oamenii mici cu pretentii mari, fitzele, grosolania, mitocanismul, linguseala, canicula, gunoaiele, hotia, ochii intunecati si buzele stranse, planurile terestre irealizabile, banci, rate, chirie, poluare, bicicletele putine, jeepurile mari, cuvintele multe si proaste, zambetele si mai putine, si… lipsa aproape totala a oamenilor frumosi.

In conditiile astea, mai bine nu mai plecam nicaieri.

O sa incarc poze multe pe flikr.

Atat. De ce, nu e destul?

Ieri la ora 16 si 9 minute ma aflam probabil pe plaja. Sau aruncam cu Andrei dorinte in mare. Ma rog. Iar in Romania. Nu prea stiu ce sa spun despre Grecia. Nu… adica… ce?!? Corfu este o insula suberba careia ii lipseste un sigur lucru – vegetatia. In rest, totul, dar absolut totul este perfect. Oameni, peisaje, preturi, activitati, distractie, mare, soare… Pacat ca Romania este tara in care trebuie de fiecare data sa ma intorc. Si pacat ca, cu cat plec mai des, cu atat mai greu imi este sa revin aici.

 Macar cu un zambet prefacut pe buze.

Am facut vreo mie de poze.

Ma trezesc. Inainte de ora 10 ceea ce e crima. Imi bag rufe la spalat. Imi fac cafeaua, ca in fiecare dimineata. Tare si dulce. Imi aduc aminte de masina de spalat, apas butonul. Afara e soare cu nori. Ma asez in fotoliu. Badea are o zi proasta. Imi aprind tigara, imi urc piciorul pe televizor… da, chiar sunt Al Bundy. Si sunt femeie. Hm.

Din baie se aude poc. Tronc. Zgalt. Ma ridic, imi las tigara aprinsa pe marginea scrumierei din Egipt, ma duc in baie. Masina e moarta. Nu sunt Al Bundy. Scot hainele incep sa le spal. De mana. Sunt femeie. Nu sunt Al Bundy. Termin, le intind pe balcon. pe intorc la Badea. S-a terminat. Tigara la fel. Intru la dus. Dusul iese afara. Hainele mele se fac din leoarca stoarse cu greu de mana, leoarca plouate de ploaie. Ma duc pe balcon, le adun, le intind in baie. Ma imbrac. Plec. Afara… soare. Injur. Imi permit sa fiu Al Bundy.

Merg. ocolesc un colt de bloc. Pe zidul ingust al coltului de bloc o cutie de bere sta. Vantul bate cand eu ocolesc coltul, darama cutina, cutia pica la pamant. Cutia nu era goala iar continutul mi se varsa pe pantaloni. Injur. Ajung la metrou. A plecat si el ca Badea. Injur. Ajung la servici. Monitorul negru. Apas pe butonul de unitate. Da. Era deschis. Dar am apasat deja.

Plec in Corfu. Asta e insa o alta abordare…

Sa spunem padurea. Sau urcatul in copaci. Padurea iar. Culesul de fragute. Un caine. Care sa fie al tau. O drumetie care sa te suprasolicite. Sa iti depasesti punctul limita, iar apoi sa simti ca poti urca oricat. Sa te trezesti a doua zi dimineata cu picioarele paralizate de o febra musculara care te va mai chinui cel putin trei zile. Sau sa aluneci pe zapada. La inceputul fiecarei ierni, mai timid, mai fara curaj si armonie. Sa redescoperi albul cu fiecare weekend. Vinerea sa fii disperat. Sa ajungi la 8 dimineata la telecabina, sa te razbuni calcand oameni pe cozi, sa infrunti iar pentru prima data Papagalul, Carpul sa ti se para si mai usor, sa incepi sa vrei iar sa faci sarituri de pe stanci, dar sa-ti amintesti de Ane ) Sa culegi fragute. Cum te-a invatat Alec. “De jos in sus Maria, nu calca pe ele!” Sa nu le zdruncini, sa respecti ritualul. Pentru ca exista un ritual. Sa iti amintesti de Haiduc, care te urma pretudinteni prin padurile astea. Care latra la cainii mai mari decat el pentru ca apoi sa se ascunda in spatele piciorului tau. Sa te intalnesti cu ursul. Sa nu-ti fie frica pentru ca te-ai mai intalnit de 100 de ori. Stii ca ursii nu ataca aproape niciodata. “Aproape” inseamna doar daca au un motiv intemeiat. Sa te trezesti dimineata in cantece de bufnita si sa stii ca ala e semnalul lui Unita. Sa fugi din pat in curte si sa incepi sa alegi… jucam fotbal, furam scanduri, aruncam cutitul in pamant sa vedem care il infige drept de mai multe ori, mai construim o cazemata, jucam remi la Retezat, mergem pe munte, jucam fatea, broscuta, mergem sa culegem alune, corcoduse, sau facem rost de bani de piscina…sau poate ne primesc aia pe gratis? Sau esti la mare. Sari de pe epava. Ti-e frica. Mori de frica. Nu poti cobora insa. Nu pe scari. Ti-e frica. Te uiti in jos si stii ca nu esti in stare sa te arunci. Dar toti prietenii tai sunt acolo. Si lor le e frica. Si sari. Sariti toti de mana. Si inca o data. Vedeti linia orizontului cum sare din mare si tasneste catre cer. Pentru ca noi sarim cu ochii deschisi. “Promite-mi ca vei sari cu ochii deschisi, promite-mi ca nu-mi vei da drumul la mana!”

“Sari Maria, sari!” E tot el la baza unui copac. Eu sunt pe o creanga, deasupra, la vreo patru, poate cinci metri. Sau sunt pe balconul meu… sau terasa lui. El a sarit deja. Acum ma convinge. Si sar. Dar doar pentru ca el imi spune ca pot. Stau cu capul rezemat de un trunchi de copac. E totul verde. Verde crud. Miroase a pamant de padure, umed si moale. Si a frunze cazute, si a ferigi, si a ploaie. E liniste. Esti sus. Varfurile schiurilor nu ating zapada. In fata ta e prapastie. Tragi aer in piept si te arunci. Iti vine sa urli de fericire si liberatate. Ridici mainile in sus in timp ce aluneci cu o viteza ce te sperie. Ridici mainile in sus si atingi frunzele. Culegi una si te miri cum exista atatea macrodimensiuni pe doar cativa centimetri patrati de verde fin si translucid. Ridici mainile in sus si canti undeva la un prim Festival al toamnei. Esti in clasa a saptea, ai apa pana la genunchi. Ploua si Iris canta… si alta Iris si-a facut gradinita de flori in spatele casei. Tot in spatele casei Unita viseaza sa-si faca o cazemata intre doi copaci cocotieri.

Noapte buna!

Pana acum urmatoarele cuvinte au adus oameni pe blogul meu: niteanu, ziua, interesul public, amanta, oprescu si carti.

Pfuuuaaa. Greu. Greu de digerat.

Cel mai vizualizat post a fost “minimal, min, m…” . De fapt nu, profilul a fost, dar pagina aia e separata si nu se pune. Ma mira si asta ca la cate aveam de spus… postul ala era chiar minimal. De fapt cred ca incep sa inteleg curentul. Minimal a luat cel mai mult. Waaaaa!!! gata, scuze pentru conclusziile si parerile neavizate. Acu m-am prins care-i smecheria. pai ce faceti mai?!? Tineati secretul doar pentru voi?

Ce ma incanta insa este ca cineva a cautat “carti bune citite in copilarie”. Sublim. Voi scrie despre carti muuult mai mult. Chiar daca uit autori cum uit si nume de parfumuri iar la partea de documentare stau cam prost pentru ca nu am nici timp, nici rabdare. Promit insa sa ma upgradez. Ma rog…